Marti, 1 August 2006

Marti, 1 August 2006: Legenda Intretinuta

de Ştefan Cândea şi Sorin Ozon, CRJI

12 aprilie 2006: „Statul meu este atât de bogat acum, încât poate să-şi cumpere recunoaşterea internaţională” se mândreşte un vameş transnistrian în punctul de trecere al frontierei ucrainiene Platonovo – Goian. Suntem trei „turişti” înghesuiţi într-o Lada veche, singuri în punctul de vamă pustiu şi ascultăm prelegerile oficialului separatist. Declaraţia este cu atât mai interesantă cu cât pe parcursul lunii respective, Transnistria făcea apeluri către Moscova să ajute populaţia separatistă adusă în pragul unei „crize umanitare” de către o blocadă economică impusă de Republica Moldova şi Ucraina.

„Transnistria – gaura neagră a Europei” este sintagma încetăţenită printre oamenii politici. Privind îndeaproape asupra acestei republici separatiste, sintagma devine o glumă bună. Sau dovada unui mit atent întreţinut. Transnistria nu este nicidecum o gaură neagră, ci este o plasă de interese economice şi de crimă organizată bine conturate, dirijată în scop strategic de la Moscova şi păzită cu arma în mână. Grupările de crimă organizată pot fi identificate în spatele fiecărui obiectiv major achiziţionat prin privatizare în ultimii ani, chiar şi numai în urma unor investigaţii jurnalistice. Legăturile politice şi cu autorităţiile ruse sunt şi ele transparente. Iar interesul Moscovei de a-şi păstra influenţa şi posibilitatea de a struni un conflict îngheţat, din mijlocul unei cazemate plantată în coasta Uniunii Europene şi NATO – este un interes mai mult decât transparent. Pe lângă toate acestea, mai adăugaţi câştigurile ilicite ale funcţionarilor corupţi din Ucraina şi Republica Moldova de pe urma republicii şi veţi avea în faţă tabloul fidel al situaţiei din Transnistria anului 2006. Smirnov şi ministrul securităţii interne Antiufeev sunt doar nişte intermediari, administratori ai unei grupări de crimă organizată structurată sub forma unui stat.

Nici măcar republica Moldova nu şi-a dat cu adevărat silinţa să rezolve problema transnistriană. Anatol Ţăranu, fostul consilier prezidenţial şi negociatorul şef al Chişinăului cu separatiştii, are o întrebare pertinentă: „de ce Republica Moldova nu s-a dus în faţa instanţelor internaţionale să judece decretul ilegal al preşedintelui Elţin din 1992, prin care Armata a 14-a cu tot cu arsenalul militar a trecut sub jurisdicţia Federaţiei Ruse ? Decretul este ilegal şi contravine acordurilor de constituire a CSI-ului, deoarece toate proprietăţile fostei uniuni sovietice care se găseau pe teritoriul republicilor unionale treceau în posesia acestor republici”.

Indiferent de legendele din jurul republicii separatiste, existenţa acesteia produce efecte concrete. Şi chiar dintre cele mai periculoase. Situaţia actuală din Transnistria poate afecta direct cetăţenii Uniunii Europene. În primul rând, prin potenţialul permanent de declanşare a unui conflict armat la mai puţin de 200 de kilometri de viitoarea graniţă estică a UE, ceea ce ar implica din nou un mare număr de victime şi refugiaţi. Strict legat de situaţia armamentului depozitat, un eventual accident la imensele depozite de armament incert întreţinute ar putea fi o catastrofă regională.

Potenţialul de poluare din zonă nu este un factor lipsit de importanţă, atâta timp cât nu există un control eficient asupra activităţilor ce implică substanţe radioactive, iar ecologia este un domeniu neinteresant pe plan local.

Crima organizată, la diferitele niveluri, constituie un motiv serios de îngrijorare pentru statele UE. În primul rând este vorba de producerea şi traficul de armament, chestiune neelucidată nici până în acest moment din lipsa accesului real şi pe termen lung la fabricile complexului militar industrial. Aceste arme pot alimenta grupări teroriste sau organizaţii criminale din orice colţ al lumii. Apoi este vorba de activităţile masive de contrabandă organizată, care odată cu apropierea graniţelor UE are toate şansele să crească în activitate. Produse contrafăcute, hrană necontrolată, ţigări şi băuturi alcoolice, iată doar câteva exemple de mărfuri extrem de tentante pentru consumatori din Uniunea Europeană, datorită diferenţelor de preţ considerabile. Mărfuri care şi acum sunt traficate în cantităţi uriaşe prin intermediul republicii separatiste. Nu în ultimul rând există o activitate intensă de trafic de persoane dirijată din Transnistria şi s-a observat prezenţa ca investitori a reprezentanţilor unor grupări apropiate de reţelele de trafic internaţional cu stupefiante. Faptul că atât de aproape de Uniunea Europeană există un stat unde se pot ascunde şi replia grupări de crimă organizată este un motiv în plus de îngrijorare.

În fine, chestiunea legată de încălcări repetate ale drepturilor omului pare să nu sensibilizeze foarte mult opinia internaţională. Însă în Transnistria, reprezentanţi ai autorităţilor moldovene, presă şi poprii cetăţeni sunt reţinuţi şi anchetaţi abuziv, fără nici o posibilitate de intervenţie externă. Presa şi ONG-urile independente sunt hărţuite şi scoase în afara legii.

SUA şi UE sunt singurii factori care ar putea interveni eficient în rezolvarea crizei din Transnistria. Până acum au făcut-o mai mult formal, dovedind mai degrabă o lipsă de interes. Rugăminţile şi invitaţiile transmise către Rusia să-şi respecte angajamentele şi să părăsească zona sunt hilare. Discuţiile, negocierile şi tratatele internaţionale din ultimii 15 ani şi-au dovedit pe deplin inutilitatea. Atât în ceea ce priveşte Rusia cât şi Transnistria. Între timp, afaceri profitabile se derulează între companii americane sau europene şi firme ale separatiştilor. Aşa cum am arătat, bănci şi companii înregistrate în Occident asigură bunul mers al afacerilor coordonate de grupările mafiote din republică. În Occident, Transnistria nu costă voturi. Cu siguranţă că va costa bani!

Rusia şi Armata a 14-a formează cel mai redutabil jucător în războiul rece care se desfăşoară în Transnistria. Straniu, deşi Rusia a fost implicată în conflict, acum joacă rolul de pacificator neutru.

O serie de politicieni ruşi sunt direct implicaţi în sprijinirea separatiştilor, fiind acuzaţi că au înregistrat şi câştiguri economice de pe urma proceselor de privatizare. În lista lungă de deputaţi ai Dumei Ruse care fac propagandă pentru Transnistria, se disting Viktor Alksnis şi Sergey Baburin, colegi în partidul Rodina. Baburin este vice-preşedinte al Dumei iar Alksnis este deputat, supranumit „colonelul negru” în urma funcţiei pe care a ocupat-o în armata roşie: comandant al trupelor speciale din cadrul armatei. Alksnis s-a remarcat prin cererea oficială în plenul Dumei de a monitoriza internaţional ultimele alegeri prezidenţiale din Statele Unite. Prăbuşirea imperiului sovietic l-a prins pe Alksnis în Letonia, unde a organizat o opoziţie puternică mişcării locale de obţinere a independenţei. Interesant este că şi ministrul transnistrian al securităţii de stat, Antiufeev, s-a distins prin fapte de arme în aceeaşi direcţie tot în Letonia, din postura de comandant al trupelor speciale OMON. Baburin şi Alksnis s-au implicat în privatizarea centralei de la Cuciurgan către o firmă belgiano-rusă, firmă care a vândut apoi centrala către compania de stat RAO EES. Presa îl acuză pe Baburin că a luat parte atât la decizia de privatizare cât şi la procesul de legalizare a documentelor prin propriul birou de avocatură, operaţiune care i-a adus 800 de mii de dolari. La momentul privatizării, ministrul transnistrian al justiţiei, Victor Balala, a sprijinit afacerea. Tot presa de limbă rusă semnalează că după demisia ministrului din cauza privatizării păguboase, acesta s-a angajat ca asistent al lui Baburin la Moscova.

Un alt episod care merită menţionat este legat de implicarea GRU în conflictul transnistrian. În anii dinaintea conflictului, atât arhiva dosarelor informative ale GRU cât şi cea a KGB au fost mutate de la Chişinău la Tiraspol. Arhiva GRU era păzită de Armata a 14-a, cea a KGB de către ofiţeri locali. Cu puţin timp înaintea izbucnirii conflictului din 92, arhiva KGB a fost cucerită de către separatişti, cu ajutorul trupelor paramilitare proaspăt înarmate din depozitul rusesc de la Colbasna. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu cele două arhive, se vehiculează versiunea unor transporturi secrete către Moscova. Cert este că detalii şi informaţii din arhiva locală a KGB au apărut integral în presa din Tiraspol cât şi în presa moscovită, folosite chiar şi de către fostul comandant al Armatei a 14-a, Michail Bergman.

Este interesant de menţionat că în timpul documentării noastre, am observat la Tiraspol pe data de 13 aprilie, o maşină cu număr de corp diplomat românesc, aparţinând Ambasadei Rusiei la Bucureşti. Din verificările noastre, a rezultat că maşina VW cu numărul CD – 156147, este folosită de un consilier al ambasadei, fără poziţie specifică. Stepan Schetinkin, consilierul despre care vorbim, nu a vrut să comenteze în nici un fel prezenţa sa la Tiraspol, deşi maşina acestuia s-a deplasat de cel puţin trei ori în intervalul acelei luni, peste graniţa cu Republica Moldova.

Strategia Rusiei merită urmărită cu atenţie. Încet dar sigur, statul rus acaparează obiective economice importante, după o schemă bine pusă la punct. Întreprinderile ajung într-o stare economică proastă, sunt privatizate către firme off-shore aparţinând unor oameni de paie, după care sunt vândute companiilor de stat din Rusia. Sau într-o primă fază unor oligarhi ruşi ori ucrainieni, cu legături strânse cu politicul. În cazul unor viitoare procese intentate de Moldova, Rusia se află în postura de cumpărător de bună credinţă. Iar în cazul unei retrageri a forţelor armate, regiunea este controlată pe cale economică.

Mai mult, Rusia a permis separatiştilor să desfăşoare activităţi de crimă organizată, chiar dacă unii oficiali ruşi au atras atenţia public asupra activităţilor lui Smirnov şi grupurilor sale de interes. Putem bănui doar motivaţia „autofinanţării” permisă de serviciile speciale ruseşti, întrucât întreţinerea capacităţii de luptă a Transnistriei este totuşi costisitoare.

Singurele state care recunosc oficial Transnistria sunt Abkhazia şi Osetia de Sud, republici separatiste similare. Între cele trei s-a format şi o uniune a republicilor separatiste, cu acorduri de sprijin reciproc, chiar şi în ceea ce priveşte sprijinul militar. Nici un alt stat nu recunoaşte oficial Transnistria.

Singurele sancţiuni impuse până acum Transnistriei sunt: o interdicţie de a călători, de către UE şi apoi SUA şi Canada, pentru 27 din cei mai importanţi lideri politici de la Tiraspol; obligativitatea impusă de către Ucraina, pentru firmele din republica separatistă, de a se înregistra şi la Chişinău pentru a putea efectua operaţiuni de export. Interdicţia de a călători, valabilă din 2003 până astăzi, a avut un efect imediat. Separatiştii au permis Rusiei să repatrieze tone de tehnică militară, însă pentru un foarte scurt timp.

Pentru sancţiunea de călătorie, Transnistria s-a răzbunat pe Republica Moldova, declarând „persona non grata” 14 oficiali moldoveni în frunte cu preşedintele. Pentru aşa numita „blocadă economică” a avut grijă să se răzbune Rusia, care a interzis anul acesta importul de produse agricole, vinuri şi alte băuturi alcoolice din Moldova.

În cadrul documentării noastre, atât preşedintele Vladimir Voronin cât şi liderul separatist Igor Smirnov au refuzat să se întâlnească cu echipa care a realizat acest proiect. Investigaţia jurnalistică a fost finanţată în cadrul proiectului Scoop (prin Asociaţia Jurnaliştilor de Investigaţie danezi - FUJ) şi de către organizaţia Small Arms Survey de la Geneva.

Proiectul Transnistria este o investigatie jurnalistica a CRJI, finantata de catre SCOOP din Danemarca si SAS din Elvetia. La documentare au participat Vitalie Calugareanu (Chisinau), Vlad Lavrov (Kiev), Igor Boldyrev (Odessa) si Alexander Bratersky (Moscova. Foto Robert Ghement.