Luni, 31 Iulie 2006: Sovetskaya

de Ştefan Cândea şi Sorin Ozon, CRJI

Uniforme de camuflaj şi geamuri negre. Însemne sovietice, tancuri şi limuzine occidentale. Trecem prin oaze locuite, presărate de-a lungul unei ţări în paragină. Între oraşe, gonim cu peste 100 la oră fără să întâlnim alte maşini, într-un decor similar cu deşertul Arizona. Ni se arată un peisaj de film alb-negru. Mad Max este primul film care ne vine în minte. Şi totuşi nu suntem într-un film SF apocaliptic, iar ceea ce ne înconjoară nu sunt decoruri de studio. Este Transnistria în afara Tiraspolului, dincolo de posterele şi steagurile viu colorate, dincolo de propaganda de stat şi de imaginea spoită în vechiul stil sovietic. Mai nimic în picioare, pământ nelucrat, clădiri părăsite şi foarte puţini oameni. Parte din regiunea despre care vorbim este descrisă de către propaganda de la Tiraspol ca „Elveţia Transnistriei”, într-un atlas de limba engleză tipărit de preşedinţie.

La pământ

După ce am relatat despre cei care profită de pe urma situaţiei existente la stânga Nistrului, ne vom opri asupra celor care suportă practic consecinţele conflictului îngheţat. Este vorba despre cetăţenii acestei ţări inexistente, care cu paşaportul transnistrian nu au voie să circule decât în spaţiul CSI. Ei sunt mai degrabă loviţi de lipsa de interes a comunităţii internaţionale, decât de cele câteva sancţiuni punctuale care lovesc elita transnistriană. Ei sunt cei care suportă lumina raţionalizată, trolebuzele care nu funcţionează decât „mulţumită Gazprombank”, serviciile sociale haotice, puşcăriile focare de infecţie, poluarea şi dezastrele ecologice care nu interesează pe nimeni. Totul sub atenta supraveghere a unui aparat opresiv şi a unei reţele complexe de turnătorie.

Leonid

În epoca sovietică, regiunea transnistriană era un punct terminus pentru foarte mulţi militari de carieră care serviseră în colţurile îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Ca o compenasare pentru serviciul militar în regiuni izolate şi cu clima aspră, pensionarii se puteau stabilii în sud estul uniunii, orinde în afara oraşelor mari şi a capitalelor de republică. Mulţi alegeau Tiraspolul şi zonele învecinate, pentru clima blândă, poziţionarea geografică şi nu în ultimul rând ca urmare a unei politici de rusificare intensă a zonei. De aceea, mare parte a populaţiei sunt familii de militari de carieră, aflaţi încă în serviciu ori la pensie. Principalii angajatori în zonă sunt fabricile Kvint, Tirotex şi MMZ, care asigură 60 la sută din bugetul de stat. Ceea ce înseamnă că în zonele din afara capitalei şi a oraşului Râbniţa lumea nu are de muncă. Cei mai mulţi aleg să plece, ceea ce a dus la o scădere a populaţiei cu 20 la sută numai în ultimii patru ani. „Multă mafie a adus capitalismul ăsta! Eu sunt fericit că am o pensie, dacă eram tânăr nu ştiu ce m-aş fi făcut” ne mărturiseşte un bătrân îmbrăcat în haină militară într-un sat de lângă graniţa cu Ucraina. Pensia despre care vorbeşte este aproape 50 de dolari.

Cu limuzina prin Transnistria

Sovetskaya - In fata blocului

Am plecat să colindăm prin interiorul Transnistriei cu o maşină închiriată din republică. Singura maşină pe care am găsit-o lângă o autogară – un Mercedes vechi de aproape 30 de ani, tipul limuzină, cu aproape un milion de kilometri la bord. Leonid, şoferul nostru, vorbeşte „moldoveneşte”. Este reprezentantul tipic al unei familii din Transnistria: sora lui locuieşte în Ucraina, fratele în Moldova; fiul studiază la Moscova iar fata la Chişinău. „Se face politică, război şi se fac afaceri pe spinarea noastră. Eu sunt moldovan, ce vreţi, să mă lupt cu fraţii mei ?!” se întreabă retoric Leonid. „De 6 ori am făcut referendum, dar degeaba. Trebuie găsită o soluţie. Unirea este imposibilă, dacă ne-am uni ar trebui unite şi armatele şi poliţia, iar foarte mulţi ar rămâne fără slujbe”. Limuzina germană, robustă, ne poartă cu 140 la oră peste gropile şi hârtoapele şoselei către Râbniţa. Relaxaţi, în fotoliile folosite în trecut de cine ştie ce demnitari, urmărim un peisaj ireal. Leonid este destul de nervos când ne vede că facem poze. Acoperirea noastră îl linişteşte atâta timp cât nu ne dăm jos din maşină în vreun oraş: suntem nişte turişti excentrici.

Sovetskaya

Limuzina ajunge la destinaţie, şoferul ne aşteaptă la maşină pentru că drumul de acces către Sovetskaya este inaccesibil. Sovetskaya, cartierul unui fost kolhoz aflat pe un deal, deasupra satului Ploti de lângă frontiera ucraineană. Este o îngrămădire de blocuri de patru etaje, garaje transformate în depozite de furaje sau coteţuri, o aşezare stranie, izolată în vârful unui deal. În jurul cartierului sunt câmpii şi păduri. Străzile au fost asfaltate în urmă cu 50 de ani, dar accesul din satul Ploti se face prin pădure, pe un drum utilizabil numai de căruţe. Cu atât mai ciudată este aşezarea, întrucât satul principal aflat în vale nu are nici blocuri şi nici străzi asfaltate. Un loc mai sinsitru nu am mai întâlnit. Colegul ucrainean ne corectează: „am văzut locuri mai stranii, prin satele evacuate, de lângă Cernobâl”. Aşezarea pare pustie, singurul magazin local este închis, la primărie şi poliţie nu este nici o activitate. O femeie care întinde rufe pe sârmele întinse în faţa blocului, ne spune că mulţi sunt la muncă pe câmp iar copiii sunt încă la şcoală. În spatele blocului vedem seringi de insulină aruncate pe jos, semn că heroina a ajuns chiar şi în acest capăt de lume.

Şcoala, o clădire destul de mare, adăposteşte acum numai o mână de elevi. Restul familiilor au părăsit regiunea. „Toţi tinerii se duc în Rusia să lucreze, aici nu mai au nici o şansă. Nimeni nu munceşte pământul. Nici nu ar mai avea cu ce. Din 30 de tractoare câte erau aici, au mai rămas trei. Restul s-au dus la Râbniţa la topit” ne lămureşte un bătrân. Un vecin intră în vorbă şi ne explică cum supravieţuieşte, deşi încă nu are pensie. „Mai facem transport privat, la Ucraina sau Moldova, mai cărăm marfă sau ducem persoane”. Într-adevăr, satul este aşezat la marginea şoselei care traversează nordul Transnistriei dinspre Ucraina până la Chişinău, iar activitatea de contrabandă este intensă în zonă.

Control strict

Sovetskaya - La scoala

Am făcut poze şi ne-am plimbat o jumătate de zi prin Sovetskaya şi satul Ploti, fără ca cineva să ne întrebe ce căutăm. Serviciul intern de securitate este în întregime comasat în oraşele care adăpostesc fabrici sensibile, cu destinaţie militară. Satele sărace nu reprezintă un punct de interes nici măcar pentru Securitate.

Nu aceeaşi este atmosfera la Tiraspol însă. Localnicii ne privesc suspicioşi chiar şi atunci când întrebăm în rusă despre vreo adresă.

La Tiraspol am fost legitimaţi de mai multe ori pe stradă de către poliţia transporturi, aceştia interesându-se de scopul vizitei noastre şi de existenţa vizei de intrare. Şi totuşi, străinii nu sunt chiar atât de rari la Tiraspol. În barurile din Chişinău am putut auzi discuţii aprinse între turişti germani şi italieni, care lăudau calitatea cluburilor de noapte din Tiraspol şi Bender şi a diverselor servicii disponibile. Prostituţia, mai ales cu minori şi traficul de droguri atrag amatorii de distracţii tari. Clienţii sunt turişti din Occident pentru care preţurile practicate sunt adevărate chilipiruri.

Bulgăre de nea

Tiraspol

Prima terasă la care ne-am aşezat în Tiraspol, într-o după-amiază însorită de duminică, se numeşte „Bulgăre de nea”. Până şi plicurile de zahăr pentru cafea sunt aduse din Italia, producţia locală pare inexistentă. În boxe răsună Californication, lumea se plimbă liniştită pe stradă – pentru un moment uităm unde ne aflăm. Şi totuşi, terasa este goală. Puţini îşi permit să consume într-un bar. Restaurantele în care am mâncat sunt goale la orice oră din zi, chiar şi la prânz rar se vede o altă masă ocupată. Oferta de mâncare este sărăcăcioasă, mare parte din ceea ce scrie în meniu nu este disponibil. Straniu, dar deşi râul Nistru este la o aruncătură de băţ, peştele nu se află în nici un meniu.

Fara poze!

Într-unul dintre restaurantele din centrul Tiraspolului, câteva familii sărbătoresc strânse în jurul unei mese. Este evident că ieşirea la restaurant este o raritate pentru petrecăreţi. Deşi este ora prânzului, meniul principal al acestora sunt mai multe sticle de vodcă. Din televizor răzbate la volum maxim un hit rap din Belorusia – „Gangsta Rap”. Un tip ras în cap, solid, tatuat, cântă sacadat despre viaţa din închisoare. Perechile de la masă se ridică bucuroase şi încep să danseze îmbrăţişate, ca pentru un blues lent, fără nici o legătură cu melodia ritmată care urlă în boxe. Puţinele ocazii de bucurie trebuie savurate, indiferent de condiţii, chiar şi în Transnistria.

Proiectul Transnistria este o investigatie jurnalistica a CRJI, finantata de catre SCOOP din Danemarca si SAS din Elvetia. La documentare au participat Vitalie Calugareanu (Chisinau), Vlad Lavrov (Kiev), Igor Boldyrev (Odessa) si Alexander Bratersky (Moscova. Foto Robert Ghement.