Duminica, 30 Iulie 2006

de Ştefan Cândea şi Sorin Ozon, CRJI

În spatele casei de marcat stau trei vânzătoare la 50 de ani, înalte, solide, genul de vânzătoare de măcelărie şi gospodine perfecte. Poartă halate muncitoreşti. Abia se mişcă printre exponate, între peretele cu rafturi şi tejghea. O cameră de supraveghere în miniatură înregistrează totul dintr-un colţ. Stau la grămadă încărcătoare de pistoale, lunete, arcuri, gloanţe şi alte accesorii militare. Printre ele sunt expuse diverse gadgeturi, fără legătură cu profilul prăvăliei. Suntem în singurul magazin de arme din Transnistria, undeva în centrul Tiraspolului, la subsolul unui bloc cu patru etaje. Se vede de la o poştă că suntem străini. „Arme nu aveţi voie să cumpăraţi, civilii nu au voie să poarte armă aici” ne spun aproape în cor cele trei vânzătoare. În spatele lor sunt expuse la loc de cinste câteva modele de puşti automate, dintre care se distinge inconfundabilul AKM. Sunt arme replici, nu le poţi folosi, iar preţul uneia ajunge la 400 de euro. Avem impresia că visăm: suntem în mijlocul unei ţări-depozit de armament iar singura ofertă sunt arme de jucărie, la un preţ dublu faţă de o armă originală pe piaţa neagră. În Transnistria încă zac zeci de mii de tone de armament şi muniţie de fabricaţie sovietică, iar unul din cinci locuitori posedă o armă de foc ilegal. Şi totuşi, în urma anunţului făcut, vânzătoarele nu schiţează nici măcar un zâmbet!

Traficul cu armament este principala si cea mai grava acuză care i se aduce republicii separatiste. Şi totuşi, nu există nici un caz de trafic documentat de la plecare din Transnistria până la cumpărător, şi apoi trimis în justiţie. Dealtfel în întreaga lume există foarte puţini traficanţi de armament care ajung în cele din urmă în închisoare. Însă nu prea există nici cazuri de arme apărute în zone de conflict, recunoscute ca fiind produse în Transnistria. Ceea ce într-un fel este de înţeles, dacă privim îndeaproape complexul militar industrial transnistrian. Este o simbioză între acesta şi conglomeratul rus de producere de armament, fiecare furnizând celuilalt piese componente sau ansamblând produsul final. Ceea ce înseamnă că armele de vânzare poartă amprente ruseşti. Pentru a putea relata despre traficul de armament, am cercetat îndeaproape producţia, stocarea şi transportul de armament în Transnistria.

Am pus cap la cap diverse rapoarte şi documente apărute în Republica Moldova sau în Rusia, şi am întocmit o listă cu toate uzinele din Transnistria bănuite că ar fabrica armament. Am ajuns la o listă de 14 întreprinderi, fiecare întreprindere având numai o secţie dedicată producţiei militare. Acesta este complexul militar industrial al republicii separatiste. Sunt fabrici cu dublă activitate: producţie civilă şi militară. Nu toate produc armament, unele produc doar subansambluri de armament care sunt montate ulterior în Transnistria sau în Rusia. Aceste fabrici au fost folosite încă din timpul Uniunii Sovietice în producţia de armament. Chiar şi oficialii de la Tiraspol admit că au produs armament în anii trecuţi pentru nevoile interne. Mai mult, aceeaşi oficiali declară că în caz de nevoie, complexul militar industrial poate fi reactivat. Şi totuşi, versiunea oficială la Tiraspol este că momentan nu se produce nici un fel de tehnică de luptă. Motoare pentru elicoptere de luptă, lansatoare de rachete, aruncătoare de grenade sau mine, pistoale mitralieră de diverse calibruri, pistoale Macarov sau TT, pistoale tip UZI, AKM – acestea sunt genul de arme pe care le-a produs şi le poate produce complexul militar industrial separatist. Lansatoarele de rachete Grad şi Vasiliok par a fi emblema locală şi singurele recunoscute în zone de conflict externe. Până acum, nici o organizaţie internaţională nu a avut acces în aceste fabrici iar despre o misiune de monitorizare pe termen lung nici nu poate fi vorba. Un amănunt important: fabricile despre care vorbim beneficiază de energie aproape gratuit (gaz şi electricitate) ceea ce ar scădea considerabil costurile de producţie a tehnicii militare.

Metallorukav
Litmash Kirov
Electroaparataj
Electromash
Zavod Metalo – izdeli
Moldavizolit

Uzina Pribor (deţinută oficial de firma de tehnică militară rusă Saliut – produce motoare pentru elicoptere de luptă şi chiar şi pentru avioane)
Uzina constructoare de maşini
Avtoremontni
Moldavcabel

Cu harta la îndemână dar ascunsă sub haine şi cu aparatul foto într-o pungă de plasti cu logo-ul Sheriff, am luat la pas fabricile mai importante bănuite că ar produce armament în Tiraspol, Bender, Dubăsari şi Râbniţa. Fiecare fabrică este într-o stare avansată de degradare, sunt clădiri şi hale răspândite pe spaţii întinse. În mare parte, numai prezenţa muncitorilor în jurul fabricilor te convinge că nu este vorba de un complex părăsit. În acest peisaj gri şi ruginit iese în evidenţă un amănunt foarte important: la fiecare dintre fabricile bănuite că produc armament, există o secţie specială care beneficiază de o intrare amenajată în condiţii moderne. Porţile sunt proaspăt vopsite, deasupra intrarii există peste tot o cupolă de plexiglas albastru. Un contrast puternic faţă de restul complexului. Accesul se face de către militari în uniformă, înarmaţi. Deasupra lor veghează mai multe camere de supraveghere. Camerele de supraveghere externe sunt o raritate în Transnistria, o ţară aflată în paragină. Instituţiile de stat, băncile, benzinăriile, punctele de acces la frontieră, unităţile militare – în toate aceste puncte sensibile nu există nici urmă de camere de supraveghere. Am observat supraveghere video ostentativă numai la sediul central Sheriff din Tiraspol, aflat la o aruncătură de băţ de Electromash.

Acelaşi sistem de acces militarizat şi supravegheat video am întâlnit la cele mai multe dintre fabricile menţionate că ar produce armament. Aceeaşi regulă de amplasare: undeva la intrarea într-o secţie, nu la intrarea principală. În plus, în imediata apropiere a acestor fabrici speciale, există amplasată o unitate militară activă.

„Transnistria a produs şi probabil produce armament” este declaraţia recentă a lui William Hill, şeful misiunii OSCE în regiune, făcută anul acesta către jurnaliştii francezi de la Canal + în cadrul unui documentar despre problema armelor. În cadrul aceluiaşi documentar apar experţi militari puşi la dispoziţie de către regimul de la Tiraspol. Aceştia declară că republica a fost nevoită să producă armament pentru propriile necesităţi şi că în caz de conflict poate oricând să reia producţia. Chiar şi ministrul securităţii de stat, Antiufeev, declară că armament s-a produs în uzinele menţionate.

„Pe scurt, ferm şi încă o dată, ei au produs şi produc armament. Nimeni însă nu deţine materiale absolute, categorice, gen procese verbale la vamă sau de urmărire penală care ar demonstra că la data cutare, în segmentul cutare, ar fi fost reţinut un lot de armament care prin contrabandă era extras din Transnistria” ne-a declarat Ion Leahu, reprezentant al Chişinăului în Comisia Unificată de Control. Declaraţia lui Leahu este printre cele mai autorizate, el acordându-ne interviul într-o încăpere a serviciului de informaţii din Moldova, SIS.

Stocarea armamentului existent pe teritoriul Transnistriei se face în depozitele aflate la Tiraspol şi la Colbasna, o localitate aflată la graniţa cu Ucraina, în nord-estul republicii. De departe, depozitul de la Colbasna al Armatei a 14-a este cel mai însemnat. Acesta este întins pe o suprafaţă de 132 de hecatre şi adăpostea în 1994 conform documentelor oficiale 45 de mii de tone de armament, munitie şi tehnică militară. În depozitele armatei ruse din Transnistria au fost retrase în anii 90 armamentul din Germania de Est şi din fostul bloc comunist. În acest moment, depozitul adăposteşte în jur de 20 de mii de tone de armament, în urma repatrierilor succesive către Rusia şi a nenumăratelor tranferuri legale sau ilegale către separatişti şi către cumpărători privaţi. Conform documentelor cercetate şi a informaţiilor culese pe teren, transferurile către Rusia nu au atins armamentul şi muniţia propriu-zise. S-au repatriat in ţară mii de tone de tehnică militară, adică orice altceva în afară de armament şi muniţie.

Zona despre care vorbim este puternic militarizată, practic majoritatea localnicilor din regiune lucrând în conducerea sau în rândul personalului tehnic al depozitelor. Este un perimetru închis vizitatorilor externi. Mai mult, înainte de a ajunge la depozit, există puncte mobile de control organizate de miliţia separatistă. Fără un scop precis, nu ai voie să pătrunzi în zonă. Anul trecut, chiar şi generalul Bernard Aussedat, expert militar al OSCE şi coordonator al inspecţiilor asupra armamentului a fost refuzat să pătrundă în zonă în timpul unui control inopinat filmat pe ascuns de către jurnaliştii francezi de la Canal +. Teoretic, OSCE are dreptul să insepcteze orice obiectiv în Transnistria. Practic este imposibil. Singurii care fac inspecţii în zonă sunt ruşii sau ucrainienii, însă nici măcar aceştia nu au efectuat vreodată misiuni de monitorizare de lungă durată.

Astfel încât nu s-au făcut inspecţii nici măcar la condiţiile de stocare a armamentului. Au apărut ştiri în presa locală despre diverse explozii în zonă, unele înregistrând chiar victime. Este totuşi un depozit vechi iar banii pentru întreţinerea unor asemenea facilităţi sunt puţini.

Din depozitul de la Colbasna s-au înfruptat foarte mulţi în ultimii 15 ani, lucru recunoscut chiar şi de comandanţi succesivi ai Armatei a 14-a. În unele cazuri, forma legală de a scoate armament din depozit, era declararea acestuia ca expirat şi trimiterea spre casare. Casarea era fictivă, armamentul respectiv fiind comercializat. În alte cazuri casarea era chiar necesară, însă lotul trimis spre casat era deturnat spre fabrica de la Râbniţa, topit şi folosit pentru export. Atunci când se topeau carcase de muniţie radioactivă, consecinţele sunt uşor de imaginat. Au fost cazuri în care materialele finite exportate de Râbniţa au fost depistate ca având grad sporit de radioactivitate.

„Dacă 6 rachete de croazieră de fabricaţie sovietică ajung din Ucraina în Iran, e o tranzacţie ilegală?” se întreabă retoric Oazu Nanţoi, director al Institutului de Politici Publice din Chişinău. „Contrabanda cu arme se face foarte uşor pe calea ferată sau prin transport terestru, către porturile Odessa şi Ilichevsk”. Din luna martie, transporturile pe cale ferată sunt blocate. Observaţiile noastre pe teren arată că mici garnituri de trenuri de marfă încă mai trec dinspre republica separatistă înspre Odessa, prin zona Pervomajsk şi Colbasna. Nu mai vorbim de tirurile care transportă mărfuri de contrabandă pe drumurile adiacente, între Tiraspol şi portul Ilichevsk. Conform serviciilor secrete ucrainene, funcţionari corupţi ai serviciului vamal ucrainean asigură „undă verde” oricărui transport aparţinând firmei Sheriff.

Este relevantă scrisoarea trimisă către Comitetul Helsinki Moldova de către „părintele juridic” al Transnistriei, Vasile Iakovlev, scrisoare confirmată într-o convorbire telefonică dintre Nanţoi şi Iacovlev. Acesta a fost parlamentar în Chişinău în 90, însă la fel ca şi Smirnov a plecat la Tiraspol să pună bazele statului transnistrian. În 97 intră în dizgraţia regimului de la Tiraspol şi dispare din republică. Scrisoarea datată 7 aprilie 97 vorbeşte despre trei mari canale de trafic de armament. Primul canal a fost deschis în timpul conflictelor din spaţiul ex-iugoslav, între 94 şi 95, şi era controlat de mafia poloneză. Al doilea canal menţionat – uzina metalurgică şi fabrica de ciment din Râbniţa. Este ceea ce declară şi Ion Leahu, de la Comisia Unificată de Control: „sunt folosite transporturile masive de ciment şi metal, care maschează prezenţa armamentului”. În fine, al treilea canal de transport identificat de către insider-ul Iakovlev este calea maritimă. „cu suportul autorităţilor de la Odessa, încărcătura morţii era transportată cu camioane în port unde era încărcat pe vapoarele ucrainiene ale companiei Ascoflot”. Am identificat compania maritimă Ascoflot înregistrată la Chişinău, însă cu un punct de lucru permanent în portul Ilichevsk. Numele ei este menţionat într-un raport al Curţii de Conturi de la Chişinău, apărut ulterior scrisorii lui Iakovlev. Se menţionează acolo că din momentul înregistrării în 93, compania nu a înregistrat contabil veniturile, nu le-a declarat către stat şi nu a plătit nici un leu bugetului de stat. Curtea de Contruri menţionează numai veniturile obţinute în străinătate, în numerar, prin exploatarea a şase nave cargo. Este vorba de un milion două sute de doalari pentru servicii de transport maritim, încasaţi cash prin două firme offshore: Ascoflot Shipping din Panama şi din Insulele Bagame.

În sfârşit, cel mai utilizat culoar de contrabandă cu armament pare a fi calea aerului. Transnistria nu are propriul spaţiu aerian recunoscut, deci orice zbor ar trebui să fie ilegal. Şi totuşi într-un atlas de prezentare în limba engleză, se face reclamă companiei interne Tiras Avia, care are în plan deschiderea aeroporturilor internaţionale din Tiraspol şi Camenca. În acest moment există numai permisiunea pentru zboruri efectuate de către armata rusă. Conform unui acord din 94, armata rusă are dreptul să efectueze două zboruri săptămânal de pe aeroportul din Tiraspol, cu scopul declarat de a aduce poşta. În Rusia, avionul militar ateriza la o bază de lângă Moscova. „Din păcate Moldova nu controlează bine spaţiul aerian. Din mai multe surse am primit informaţii că avionul acesta este capabil să transporte şi tancuri” afirmă Ştefan Urâtu de la Comitetul Helsinki Moldova. Într-adevăr, spaţiul aerian transnistrian nu este monitorizat, nimeni nu vrea să ştie ce avioane zboară, pe ce rute şi cu ce fecvenţă. Oficialii moldoveni susţin că deasurpra Transnistriei avioanele de contrabandă zboară la altitudine joasă în aşa fel încât să nu poată fi depistate de către radar. Fapt este că nici măcar avioanele militare ruseşti nu sunt controlate. Ion Leahu ne explică: „cartierul general al armatei naţionale supraveghea zborurile şi tot el era organul abilitat care autoriza aterizarea şi decolarea cât şi investira cu sistemul cifrat de identificare. În 2000 au început problemele. Transnistrienii nu-i mai acceptau pe moldovenii care se prezentau la aterizarea avionului pentru verificare şi nici la decolare. Militarii moldoveni au fost reţinuţi, încarceraţi şi interogaţi timp de jumătate de zi, după care li s-a interzis să mai apară, pe motiv că nu se mai efectuează zboruri”. Tot Leahu ne explică faptul că nici înainte de 2000 controlul nu se respectau acordurile internaţionale. „Controlorii moldoveni primeau informaţia în scris referitor la marfă, fără a avea acces în interiorul avionului şi fără a asista la decolare.”

Oficial la Tiraspol nu se mai efectuează zboruri. Ofiţerul MGB Dmitri Soin ne spune degajat: „Pista aceasta nu mai e folosită de cel puţin cinci ani”. Lucru contrazis, atât prin observaţiile noastre pe teren, cât şi prin declaraţiile adunate. De departe aeroportul din Tiraspol pare părăsit. Însă o simplă apropiere de hangarele aeroportului stârneşte agitaţie: se observă un dispozitiv militar de pază bine pus la punct. În plus, nimeni nu are acces la cele câteva zeci de hangare. Un raport clasificat al SIS vorbeşte despre demararea procesului de renovare a complexului aeroportului Tiraspol şi mai ales la lucrări de reamenajare a pistei. Informaţiile sunt confirmate în discuţia cu poliţiştii moldoveni din Benderi. „Eu am auzit că zborurile s-au întrerupt pentru restaurarea aeroportului şi din cauza unor neînţelegeri financiare cu Ucraina, pentru survolarea spaţiului aerian” declară comisarul din Bender, Prudnikov. El confirmă că zboruri mai există din când în când. La fel şi Leahu, ale cărui surse de informare sunt radarul şi „informaţiile operative”.

„Dacă s-ar produce arme aici ar trebui să fim în complicitate cu Moldova sau Ucraina pentru a le putea exporta” ne-a declarat râzând ofiţerul MGB Dmitrii Soin, la Tiraspol. Un punct de vedere foarte corect, având în vedere uşurinţa cu care arme din Transnistria pot fi scoase din ţară către Rusia, Ucraina dar şi Moldova şi apoi exportate ca arme de proveninţă sovietică. De aceea merită să aruncăm o privire asupra câtorva situaţii descoperite în Moldova şi Ucraina, în ceea ce priveşte traficul internaţional de armament cu provenienţă necunoscută.

Rapoartele ONU şi Amnesty International aduc dovezi clare privind implicarea a două firme moldoveneşti în transportul internaţional de armament, în zone de conflict de pe continentul african. Cele două firme, Aerocom şi Jet Line, sunt înregistrate la Chişinău din 97 şi respectiv 2000, dar controlate de către Victor Bout. Companiile aeriene au sediul chiar lângă aeroportul internaţional Chişinău. Rapoartele internaţionale menţionează că zonele în care acestea au transportat armament nu se limitează doar la ţările africane, ci cuprind Irakul şi Afganistanul. Conform extraselor de la registrul comerţului din Chişinău, cele două firme deţin o agenţie de asigurări aviatice, Afes M şi părţi din două bănci: Victoriabank şi Investprivatbank. ( Asociaţii din Victoriabank sunt legaţi şi de Moldinkombank, tot de la Chişinău, unde acţiuni are şi centrala de la Cuciurgan.) Unul dintre proprietarii Afes M este mai vechea companie Renan, controlată de fraţii ceceni Moutaliev, vechi tovarăşi de arme ai lui Victor Bout.

Conform presei internaţionale, serviciile secrete britanice au documentat deplasări ale lui Bout în Transnistria. Din informaţiile adunate de pe teren, reiese şi că avioane ale companiilor aeriene Aerocom şi Jet Line au făcut escale tehnice la Tiraspol şi în regiunea Odessa. Escalele tehnice au fost folosite întotdeauna ca pretext pentru încărcare sau descărcare de armament în zone aflate sub embargou.

Despre Renan s-a dovedit deja că a participat la mai multe transporturi ilegale de armament în ţările africane între 2000 şi 2002. În plus, compania Renan este implicată în traficul de armament către Irak. La Bagdad au fost descoperite în 2003 de către reporterii germani ai revistei Stern, o serie de documente care probau traficul de armament către Irak cu ajutorul unor firme din Siria. SES International Corporation este firma siriană care a adus în Irak o linie de fabricaţie a muniţiei pentru Kalashnikov, cumpărată de la Balcombe Investments din Republica Moldova pentru aproape nouă milioane de dolari. Balcombe este proprietatea fraţilor Mutaliev şi proprietara companiei aviatice Renan. Este foarte posibil ca aceste utilaje să provină din Transnistria, mai ales că preşedintele Voronin a declarat la sfârşitul anului 2005 că deţine documente de la Bagdad care certifică exportul separatiştilor către Irak a unor linii întregi de fabricaţie a armamentului. Deşi a promis că va reveni cu amănunte după ce serviciile secrete vor studia documentele respective, autorităţile de la Chişinău nu s-au mai pronunţat vis-a-vis de acest subiect.

În anii 94 şi 95 o serie de transporturi de armament au încălcat embargoul impus ţărilor iugoslave. Transporturi masive de armament de construcţie sovietică au fost vândute în zonă. Între aceste cazuri de contrabandă am găsit un transport organizat de la Odessa, reţinut de către poliţia italiană în canalul Otrento, lângă Veneţia. Nava croată Jadran Express se îndrepta către Croaţia cu o încărcătură impresionantă de armament de provenienţă sovietică. Certificatul end-user pentru Nigeri fusese falsificat. S-a declarat că armamentul venea din Belarus şi Ucraina, însă acest lucru nu a fost stabilit. Investigaţia italienilor a produs rezultate abia după 6 ani, când în Italia a fost arestat moscovitul Alexander Zhukov. S-a descoperit că plata pentru armament s-a făcut către compania Sintez, un conglomerat de firme înregistrat în Elveţia şi Marea Britanie, condus de către Zhukov şi mai mulţi parteneri ruşi şi ucrainieni. În această afacere se găseşte şi Alexander Angert, naş mafiot din Odessa, poreclit Angel. Printre partenerii de afaceri ai lui Zhukov şi Angert se numără Leonid Minin, arestat tot în Italia, implicat în traficul cu armament contra diamante, către Sierra Leone şi Liberia.

Rapoartele serviciului de informaţii din Republica Moldova (SIS) menţionează traficul de armament din Transnistria către zonele de conflict din Caucaz. Deşi pare greu de crezut, din informaţiile existente reiese că separatiştii au alimentat cu armament rebelii din Cecenia, Abkhazia şi Osetsia, armament care a fost folosit împotriva soldaţilor ruşi. Operaţiunile s-au făcut cu ştiinţa şi sprijinul Rusiei care avea nevoie de un paravan. În 1997, după o operaţiune militară a armatei ruse în Cecenia s-a filmat un reportaj difuzat de către televiziunea rusă RTV. Printre armele confiscate de la rebeli s-au distins lansatoarele portabile de rachete Vasiliok, produse exclusiv de uzina de la Râbniţa. Astfel de lansatoare de rachete au mai fost capturate de la ceceni în 2000 şi 2004.

De-a lungul ultimilor zece ani, au apărut mai multe ştiri legat de vânzarea de armament prin firme bulgăreşti către republicile din Caucaz. Cel mai des vehiculat nume este cel al lui V. Podolean, care prin mai multe companii înregistrate la Dubrich în Bulgaria a traficat armamentul separatiştilor. Printre acuzatori se află fostul general al Armatei a 14-a Alexander Lebed dar şi unul dintre fondatorii Transnistirei, Vasile Iacovlev.

Experţii militari din Republica Moldova au înaintat o ipoteză surprinzătoare. Există semnale că grupuri de interese din Rusia au vândut armament propriu prin Transnistria, pentru a se pierde urma originii armamentului. O reţetă folosită numai în cazuri speciale, cum ar fi conflictul din Caucaz. Nu există însă documente care să sprijine această teorie.

Proiectul Transnistria este o investigatie jurnalistica a CRJI, finantata de catre SCOOP din Danemarca si SAS din Elvetia. La documentare au participat Vitalie Calugareanu (Chisinau), Vlad Lavrov (Kiev), Igor Boldyrev (Odessa) si Alexander Bratersky (Moscova). Foto Robert Ghement.